Jucaria de atasament [zebra]

De cand era foarte mic, Iustin a avut doua jucarii de plus in patut. Nu le vedea la inceput, nu le putea atinge, dar erau acolo. Pe masura ce a crescut si a devenit mai mobil, a inceput sa le observe. Si treptat, dintre toate, a ales-o pe Zebra. Nu i-am dat noi Zebra. El a ales-o. Si de atunci e cu el la fiecare somn.

De ce a aparut acest atasament?

Iustin nu a fost alaptat si nu a dormit cu noi in camera in primul an de viata (ulterior am inceput sa dormim cu el, dar in primul an nu am putut). Astea sunt, dupa cum spun studiile, conditiile care favorizeaza aparitia unui obiect de atasament. Logica e simpla: daca mama e prezenta fizic tot timpul, copilul nu are nevoie de un substitut. Daca mama nu e acolo, copilul isi gaseste singur o sursa de siguranta. In cazul lui Iustin, acea sursa a devenit Zebra.

Winnicott numea asta "obiect tranzitional", nu e mama, nu e el, e ceva la mijloc. Un pod intre lumea in care mama e mereu prezenta si lumea in care copilul incepe sa fie un individ separat. Practic, Zebra l-a ajutat sa gestioneze anxietatea de separare, oferindu-i un sentiment de continuitate atunci cand noi nu eram langa el.

Neuropsihologia moderna confirma asta: textura, mirosul si familiaritatea unui obiect activeaza sistemul nervos parasimpatic si scad nivelul de cortizol. De aceea, fara Zebra, sistemul nervos al lui Iustin intra in alerta, plans, agitatie, imposibilitatea de a sta locului. Nu e capriciu. E fiziologie.

Cum am ales sa folosim jucaria de atasament

De la inceput am fost atenta la un lucru: Zebra sta la somn si doar la somn. Nu i-am adus-o niciodata ca sa il linistesc in alte momente. Cand se supara, cand era obosit, cand il durea ceva, linistirea se intampla cu ajutorul meu, nu al jucariei. Nu am folosit-o ca dop emotional.

La inceput era usor de mentinut limita asta pentru ca nici nu mergea. Abia se cara pe el dintr-un loc in altul, nu se gandea sa-si ia si Zebra. Cand a inceput sa mearga si uneori incerca sa o ia cu el, o puneam inapoi in pat si ii spuneam calm: "Zebra sta aici si o gasesti la somnic."

Nu i-am luat-o nici in masina, desi mergeam de cateva ori pe saptamana la kinetoterapie si drumul era lung, vreo 50 de minute dus, 60 intors. Cu mintea de acum poate l-ar fi ajutat :)) Dar atunci am mentinut regula.

"Dar nu devine prea dependent de ea?"

Asta e intrebarea pe care mi-au pus-o multi parinti si pe care mi-am pus-o si eu la un moment dat.

Raspunsul scurt: nu, daca e folosita ca instrument, nu ca scapare.

American Academy of Pediatrics spune exact opusul: existenta unui obiect de atasament e un semn de atasament securizant si de imaginatie sanatoasa. Copilul e capabil sa proiecteze sentimente de grija si siguranta asupra unui obiect extern, ceea ce e un pas mare in dezvoltarea cognitiva.

Ce trebuie sa stim este ca renuntarea la jucarie vine natural, pe masura ce copilul isi dezvolta alte mecanisme de gestionare a stresului. Nu trebuie fortata. In momente de criza, boala, mutare, vacanta, nevoia de obiect revine, si asta e absolut normal.

Ce spun criticii (si ce e de retinut din asta)

Ar fi nesincer sa spun ca toata lumea e de acord ca jucaria de atasament e un lucru bun. Exista cateva critici serioase pe care le iau in seama.

Siguranta fizica in primul an. American Academy of Pediatrics recomanda sa nu pui plusuri in patut inainte de 12 luni din cauza riscului de sufocare si SIDS. Iustin a avut jucariile la vedere, nu in patut langa el, pana la varsta recomandata. Asta e o limita importanta.

Jucaria ca "dop" emotional. Daca de fiecare data cand plange copilul ii bagi jucaria in brate ca sa nu mai planga, ea devine un substitut pentru conexiunea umana, nu un pod catre ea. Acelasi efect il poate lua si suzeta, degetul sau sanul, daca parintele fuge de emotiile intense ale copilului. Nu instrumentul e problema, ci intentia.

Igiena. Jucariile de atasament sunt magneti pentru bacterii si acarieni, mai ales ca in general copiii refuza sa le spele pentru ca se pierde mirosul familiar. Nu e un mit, e ceva de gestionat activ. Noi am stat de cateva ori cu Iustin plangand sa ne uitam la Zebra care se invartea in masina de spalat. Greu. Insa, precum cu toate lucrurile, s-a mai obisnuit pe masura ce am tot facut-o. Nici acum nu tolereaza ideea, dar o accepta. Si adevarul e ca si eu ma organizez ca sa o spal si sa o usuc intre somnicuri, ca sa nu ajungem iar la drama din fata masinii de spalat. :))

Perspectiva culturala. In culturile unde co-sleeping-ul si alaptarea la cerere sunt norma, jucaria de atasament e vazuta ca nenaturala sau chiar "trista". Rata obiectelor de atasament e intr-adevar extrem de scazuta acolo. Nu e o critica gresita, e pur si simplu un alt model, in care mama e prezenta fizic tot timpul si copilul nu are nevoie de substitut. Fiecare familie decide ce model e sustenabil pentru ea.

Aceleasi critici, alt instrument

M-am gandit mult la faptul ca aceleasi critici pe care le aducem jucariei de atasament pot fi aduse si sanului, daca privim contextul dincolo de beneficiile biologice.

"Dopul" emotional. Daca de fiecare data cand copilul plange, indiferent daca ii e foame, daca s-a lovit, daca e plictisit sau speriat, singurul raspuns este sanul, copilul poate pierde ocazia de a invata alte strategii de reglare. La fel ca in cazul jucariei, daca e folosit ca metoda de a opri plansul rapid pentru ca parintele nu are disponibilitate sa asculte emotia, devine un mecanism de evitare, nu de procesare.

Resentimentele. Aceasta e o zona gri despre care se vorbeste destul de putin. Daca mama continua sa alapteze doar din presiune sociala sau vinovatie, desi corpul si psihicul ei spun stop, copilul simte tensiunea. Copiii sunt experti in a citi limbajul non-verbal. Un copil care suge in timp ce mama e crispata, se uita fix in telefon ca sa ignore momentul sau are o postura rigida, primeste un mesaj contradictoriu: sunt la piept, locul unde ar trebui sa fie cel mai bine, dar simt respingere. O mama care isi asuma ca nu mai poate si incepe un proces de intarcare blanda, fiind prezenta langa copilul care plange, ii ofera o lectie de rezilienta mai valoroasa decat daca i-ar oferi sanul cu furie si resentimente.

Dependenta de o singura resursa. Daca singura cale de linistire este mama si sanul, se poate crea o presiune enorma pe relatia mama-copil. Criticii alaptarii prelungite fara limite clare sustin ca acest lucru poate intarzia momentul in care copilul descopera ca are si el resurse proprii sau ca se poate linisti si cu tata, de exemplu.

Concluzia e aceeasi: nu instrumentul e de vina, ci modul in care il folosim. Jucaria, suzeta, sanul, toate pot fi un pod catre autoreglare sau un dop pus emotiei. Depinde de intentie si de prezenta adultului.

Prima noapte fara Zebra, la 3 ani si 8 luni

In toata aceasta perioada, de cand e Zebra cu noi, nu am uitat-o niciodata acasa. E un reflex sa o luam in bagaj. Pana intr-o seara cand, surpriza, nu era cu noi.

Era si o perioada in care experimentam eliminarea biberonului cu laptic la adormire cand plecam de acasa. Deci doua asocieri de somn lipsa in aceeasi seara, extra emotii pentru toata lumea.

Cand a descoperit ca Zebra nu e cu noi, era cu Tibi in camera, eu eram la baie. A venit suparat dupa mine, l-am consolat si am constatat realitatea impreuna “Zebra nu e cu noi, e acasa.” (noi nu eram acasa). L-am rugat sa ma lase sa termin si ca vin si eu. A acceptat sa iasa cu Tibi, a plans in bratele lui in fata usii, s-a tavalit pe jos, a acceptat imbratisarea, a mai plans, a mai acceptat, a mai vrut miscare. Tibi se descurca foarte bine sa contina emotiile lui intense si a stat cu el prin tot ciclul acela.

Cand am intrat in camera si ne-am asezat in pat cu cartile, Iustin nu se putea aseza. A zis la un moment dat: "Nu pot sa dorm fara Zebra, eu stau in picioare."

I-am validat: "Simti ca nu stii cum sa dormi fara Zebra" Am continuat. "E normal, nu ai dormit niciodata fara ea, e normal sa simti asta." Am facut o diferenta in limbaj intre asa e si asa simti acum, pentru ca stiam ca poate si nu stia inca asta despre el.

A gasit un mouse cu cablu care avea o luminita rosie si s-a distrat singur o vreme, s-a distras singur de la ce simtea si e perfect ok si a facut-o natural. Eu i-am propus sa doarma cu un alt plus, a zis ca nu vrea. I-am propus sa dorm eu pe el si sa ma tina de urechi ca pe Zebra. Tibi a ras, el a ras, Apoi Tibi s-a prefacut ca e o zebra prin pat si am ras cu totii. Rasul a facut treaba pe care nu o putea face nimic altceva in momentul ala, a eliberat incordarea din corp.

Apoi a zis ca vrea sa mergem la Bucuresti sa luam Zebra si sa ne intoarcem. I-am spus ca nu e posibil si a acceptat mai usor decat ma asteptam. Cred ca a contat mult doza de ras de mai devreme.

Totul se intampla in cicluri si ne asteptam la asta, nu ne asteptam ca dupa prima linistire totul sa se incheie pt ca nu asa functioneaza emotiile.

Apoi si-a amintit ca nu are nici biberonul si a zis: "Nu mi-ati luat nici biberonul si nici Zebra. Asta ma supara foarte tare." Mi s-a parut extraordinar ca la 3 ani si 8 luni a putut sa numeasca exact ce il supara si de ce. Asta ajuta enorm cu reglarea emotiei, cand esti capabil sa iti numesti starile.

Tibi a inceput sa citeasca. Iustin a inceput incet-incet sa se apropie de pat, s-a urcat, s-a asezat la margine. L-am lasat acolo, nu i-am mai impus nimic din ce altfel facem (trebuia sa ii dam cu spray de nas ca era plin cu muci, trebuia sa se spele pe dinti), pentru ca avea deja un sistem nervos activat si orice presiune ar fi fost motiv sa revina la prima suparare. Dupa ultima poveste s-a intors cu spatele, s-a pus in pozitie de somn si a strans un plus la piept. Si a adormit, asa cu nasul plin de muci si nespalat pe dinti.

Mai tarziu cand am avut ocazia m-am uitat la el. Nu mai avea plusul in brate. Se pare ca oricat si-ar fi dorit Zebra, celelalte plusuri nu se simteau la fel. Si cred ca a visat urat, s-a zvarcoit, a vorbit in somn, s-a vaitat. Insa per total s-a descurcat foarte bine cu o suparare foarte mare in lumea lui. Si dimineata am subliniat o capacitate nou descoperita, asa cum incerc sa fac mereu. M-am dus la el si am spus in cuvinte: "Iustin, ai reusit sa dormi fara Zebra. Bravo." ca sa il ajut sa constientizeze asta despre el.

Ce am invatat din toata experienta asta

Nu instrumentul conteaza cel mai mult, nici jucaria, nici suzeta, nici sanul. Conteaza cum il folosesti. Daca exista validare, prezenta si limite sanatoase, copilul gaseste drumul lui catre autoreglare, uneori cu Zebra in brate, uneori fara.

Cel mai important: nu l-am lasat sa creada ca Zebra il salveaza. L-am ajutat sa inteleaga ca el se salveaza. Zebra e doar acolo ca sa-i aminteasca ca poate. :))

Si nici noi ca adulti nu reusim intotdeauna sa facem fata prea bine cand ni se opresc asocierile de somn. Fara telefon, fara tv, fara serialul de seara... nu?

LATER UPDATE

Dupa vreo 2 luni s-a repetat povestea. Am venit la tara si am uitat Zebra. De data asta noi ne-am dat seama din timpul zilei insa nu i-am spus nimic pt ca tot procesul acela de cautare a zebrei cand intram in camera la somn, micromomentele de dezamagire ca nu e in primul loc in care o cautam, nici in al doilea contribuie toate la o pregatire treptata pentru vestea finala. Fiecare "nu e nici aici" e o mica doza de dezamagire pe care o poate duce, pentru ca vine gradual, nu dintr-o data. In loc sa auda direct "Zebra a ramas acasa" si sa se confrunte cu intreaga realitate dintr-un singur foc, ea o proceseaza in bucatele mici, in timp ce cauta in fiecare loc si nu o gaseste ii da creierului un mic exercitiu de reglare, inainte sa ajunga la concluzia finala.

A plans, a fost dezamagit, m-a trimis la Bucuresti sa i-o aduc, dar nu i-a convenit ca voi lipsi pana ma intorc si va adormi :)) asa ca am ramas. L-am sunat pe tati pe videocall, e cave ce facem in ultimul timp cand ramanem doar noi la tara. Apelul l-a redirectionat putin de la suferinta in legatura cu zebra ca tati s-a ocupat sa il amuze prin telefon. El mai spunea cand si cand ca e foartes suparat ca vrea zebra, ii spuneam ca il intelegem. Dupa ce au vorbit o vreme, eu l-am atras cu vreo 2 carti mai noi asa, si am inceput sa citesc. Citind din nou l-am redicetionat de la suferinta si la un moment dat cand a simtit ca ii vine somnicul mi-a zis “Imi aduci ceva sa strang in brate?” Si noi avem in masina un urs de plus care sta de obicei doar acolo, pe care data trecuta l-a refuzat complet, de data asta l-a vrut.