Ecranele si copiii. Part II: 2-4 ani

Cum facem tranzitia de la zero ecrane la o relatie sanatoasa cu ele?

Daca ai citit Part 1, stii deja de ce am ales zero ecrane in primii 2 ani si ce spune stiinta despre asta. Acum vine intrebarea pe care o primesc cel mai des de la parintii care au respectat recomandarea:

Am facut totul bine pana la 2 ani. Acum ce facem? Cum ii dam acces? Cat? La ce? Cum punem limite? Ce facem cand cere mai mult?

Multi se simt pierduti fix dupa ce au respectat cu grija recomandarea. Pentru ca lipsa ecranelor nu inseamna automat o relatie sanatoasa cu ele. Provocarea abia acum incepe: cum le introducem, cum punem limite, cum ii insotim.

Evitatul nu mai e suficient. E nevoie si de ghidaj. Iar asta nu vine din instinct, mai ales cand nici noi, ca adulti, nu stim intotdeauna cum sa ne raportam la ecrane.

De ce tranzitia nu trebuie sa fie un intrerupator

OMS permite deja 15-30 de minute zilnic intre 2 si 3 ani, ceea ce mi se pare din start prea mult. Dar dincolo de durata, nu mi se pare naturala ideea ca din ziua in care copilul implineste 2 ani, brusc, are voie.

Tranzitia de la ZERO la ECRANE nu ar trebui sa fie un intrerupator. Ar trebui sa fie un proces gradual, constient, cu etape clare. Si asta nu pentru ca as fi rigida, ci pentru ca stiu ce se intampla neurologic cand un creier mic, care nu a mai vazut ecran, primeste brusc acces nelimitat.

Motivul pentru care am ales sa nu ii ofer copilului ecran nici intre 2 si 3 ani nu a tinut doar de durata, ci de felul in care creierul lui invata la aceasta varsta: prin contact real, direct, cu obiecte pe care le poate atinge, manipula, experimenta. Asa ca noi nu i-am oferit lui Iustin acces nici intre 2 si 3 ani pt ca da, fix in perioada asta cand el e activ, acaparator, impulsiv si nerabdator si eu nu pot face nimic, sa gatesc micul dejun, sa ma spal pe fata, sa ma imbrac ca sa iesim din casa, sa ii pregatesc materiale pentru activitati fix acele momente sunt foarte frustrante, dar fix in acele momente copilul invata cel mai mult sa-si tolereze frustrarea. Dar daca tu ca parinte nu-ti poti gestiona propria frustrare si alegi sa ii dai ecran in aceste momente, ii iei aceasta ocazie importanta de invatare. Invatarea nu presupune doar litere si culori, alea sunt simple, presupune sa invete sa se gestioneze cand parintele e ocupat, sa tolereze refuzul si sa se poata ocupa si singur, pentru perioade de timp.

Limbajul, regulile sociale si cooperarea nu se invata urmarind personaje pe un ecran. Se invata interactionand cu oameni in carne si oase, cu reactii reale, priviri, pauze si raspunsuri. O poveste spusa de un om real, cu intonatii, cu pauze, cu privire directa, face infinit mai mult pentru dezvoltarea limbajului decat acelasi continut pe un ecran.

Cum am trait noi tranzitia, cu Iustin

Dupa 3 ani am continuat sa nu il expunem la ecranul mic al telefonului si nici la adulti care stau cu nasul in telefon in fata lui. Noi nu stam pe telefon in fata lui. Daca ne vedea accidental, ii explicam scopul de baza: am scris un mesaj bunicii, am vorbit cu o colega de munca. Scrollam cand el nu era in preajma. Aceasta este o decizie pe care o recomand oricarui parinte, indiferent de varsta copilului. Copiii nu fac ce le spunem. Fac ce ne vad facand.

Dupa 2 ani si jumatate: expunere accidentala, cu constiinta

Dupa 2 ani si jumatate, pentru ca Iustin era mult mai constient de mediul lui, curios, observa tot, am incetat sa mai inchidem cu orice pret televizoarele din jurul lui cand mergeam in vizita sau la restaurant. Acasa nu avem niciodata TV ul deschis si nici la bunicii unde sta cel mai mult, doar la ceilalti unde faceam cate o vizita scurta. Asa ca a inceput sa fie expus. In perioada aceea nu cerea si acasa, cumva experienat era localizata la acel spatiu, acel TV. Insa nu au trecut mai mult de 6 luni intre momentul asta si ce urmeaza sa va povestesc la final cand cererile au devenit foarte dese.

Dupa 3 ani obiectivul se muta. Nu mai e vorba de a evita ecranele, ci de a construi o relatie sanatoasa cu ele. Si asta incepe cu noi, ca parinti, cu propria noastra relatie cu telefonul.

Ce nu am facut niciodata: telefonul ca anestezie, in momente cruciale de asteptare, de emotii intense, la doctor, ca sa nu planga, cand gatesc, ca sa nu ma deranjeze, cand ma imbrac si ma aranjez, ca sa castig 10 minute, cand face aerosoli, cand merge la tuns, cand i se ia sange.

Inteleg de ce parintii ajung aici si mie imi era greu as fi vrut o solutie usoara, si stiu ca in acele momente telefonul functioneaza imediat si complet. Dar tocmai asta e problema. Am preferat sa vad lucrurile ca o investitie, investesc acum energie ca in viitor sa imi fie mai bine tocmai pt ca si-a dezvoltat abilitatea.

Copilul nu invata sa astepte, nu invata sa tolereze disconfortul, nu invata ca lucrurile dificile se termina si ca el poate trece prin ele. Creierul lui invata un singur lucru: cand e greu, vine ecranul. Cand e plictisitor, vine ecranul. Cand trebuie sa astept, vine ecranul.

Si de fiecare data cand vine ecranul, sistemul de recompensa primeste o noua doza. Pragul de toleranta mai creste putin. Data viitoare va cere mai repede, mai insistent, mai convingator. Va face crize mai mari cand nu primeste. Nu pentru ca e rasfatat, ci pentru ca creierul lui a invatat ca aceasta e strategia care functioneaza. Copilul nu va invata sa faca lucruri dificile nici cand va fi mai mare, pentru ca nu a exersat niciodata sa le faca fara anestezie digitala. Si exact asta s-a intamplat si in cazul nostru desi dupa cum v-am zis expunerea a inceput tarziu si a fost expus rar, accidental la inceput cu EXPUNERE ACCIDENTALA, pe urma vom ajunge la EXPUNERE EPISODICA, apoi EXPUNERE LIMITATA.

Cele 3 tipuri de expunere pentru etapa 3-4 ani asa cum le vad eu:

Am gandit un sistem gradual, in trei etape, pentru ca tranzitia sa fie naturala si constienta, nu brusca.

1. Expunere accidentala

Suntem intr-un loc in care televizorul este deschis. Copilul incepe sa realizeze ca acel tablou negru de pe peretele nostru de acasa are si un alt scop. Nu o cautam, dar nici nu o mai evitam cu orice pret. E o expunere intamplatoare, in context social natural. Asta ni se intampla la restaurante, la bunicii la care mergeam rar, o data la niste prieteni acasa.

2. Expunere episodica

Expunere rara si contextualizata. Poate la gradinita pun un filmulet educativ. Poate ne uitam impreuna la un episod de desene alese cu grija pentru varsta lui, poate in vacanta, la bunici, la verisori. Nu ca o rutina acasa, nu zilnic, nu ca recompensa. Aici la noi se intampla sa-i punem pe youtuve filmulete cu muzica la tambal pt ca il pasiona si se uita cam la vreo 10 filmulete cu Catalin iancu la diverse concerte. Apoi I-am mai aratat cateva filmulete cu rachete si planete si fara sa ne dam seama in cateva saptamani, maxim 2 luni am ajuns in etapa urmatoare. Iustin incepuse sa ne intrebe zilnic daca ne uitam la Tv.

3. Expunere limitata

Aceasta este etapa in care incepe expunerea la desene adecvate varstei, dar cu limite clare de timp specifice varstei lui. Regulile se stabilesc impreuna, de la inceput. Copilul stie de la inceput cat are, cand incepe si cand se termina. Nu exista negociere in mijlocul sesiunii. Aici se afla etapa in care ne aflam acum, cea in care asa cum am povestit si pe instagram am stabilit impreuna o frecventa ce ni se pare potrivita pentru copilul nostru. Tabelul nostru arata cam asa:

Cateva cuvinte pentru parintii care simt ca au gresit

Daca ai citit pana aici si simti ca ai oferit prea mult ecran, prea devreme, vreau sa iti spun ceva important: creierul copilului este plastic si adaptabil. Nu e prea tarziu sa schimbi.

Nu e vorba despre vinovatie. E vorba despre informatie si despre alegeri constiente de azi inainte.

Eliminarea brusca a ecranelor poate fi dificila pentru un copil care s-a obisnuit cu ele. Reducerea graduala, cu activitati alternative pregatite, functioneaza mult mai bine decat o decizie radicala de pe o zi pe alta. Si da, vor fi crize. Si da, vor cere. Dar creierul lor se poate recalibra.

Si cel mai important lucru: relatia ta cu ecranele conteaza la fel de mult. Copiii nu fac ce le spunem. Fac ce ne vad facand. Daca noi suntem prezenti, curiosi, implicati in lumea reala, ei vor urma.

Violeta Mihalascu

Psiholog clinician si psihoterapeut | psiholog.violetamihalascu