Rusinarea nu se intampla doar cand spui “sa-ti fie rusine”
Rusinarea copilului: cele 6 forme pe care e bine sa le cunoastem
Astazi vreau sa va povestesc despre un lucru care nu se vede, nu se masoara si nu apare in niciun grafic de dezvoltare, dar care lasa urme adanci: rusinarea. Adica acele momente, de cele mai multe ori fara intentie rea, in care un copil invata ca el, asa cum e, nu e in regula.
Eu am inceput sa fiu atenta la asta abia dupa ce am devenit mama lui Iustin. Pentru ca multe dintre frazele care imi veneau pe limba erau de fapt frazele cu care crescusem si eu, spuse automat, mostenite. Si mi-am dat seama ca, daca nu sunt atenta, le voi transmite mai departe fara sa vreau.
Rusinarea nu inseamna mereu cuvinte dure. De multe ori e o privire, un oftat, o tacere. Mai jos sunt cele sase forme din terapia NARM.
1. Rusinarea verbala, directa sau indirecta
E forma cea mai usor de recunoscut, pentru ca se aude.
Prin critica si judecati negative: "Ce ai, ma, de nu te astampuri?", "Iar ai facut mizerie?", "Nu esti in stare sa stai cuminte deloc."
Prin insulte si etichete: "Esti rau", "Esti obraznic", "Esti un plangacios", "Esti un copil dificil.", “Duracel”.
Prin comparatii: "Uite ce cuminte sta fetita aceea, tu de ce nu poti?", "Sora ta nu facea asa", "Toti copiii stau linistiti, numai tu nu.", “esti ca un baietel”.
Prin batjocura si sarcasm: a lua in ras felul cum arata, ce face sau ce simte copilul.
Prin mustrari in public: a-l certa sau corecta in fata altora ca "sa invete o lectie".
La 0-4 ani, copilul nu intelege nuanta sau ironia, el nu aude "gluma", aude doar eticheta si e foarte receptiv la a deveni ce se asteapta de la e.. Un copil etichetat des nu invata sa-si schimbe comportamentul, invata sa creada despre el ceea ce ii spunem, asa ca "Esti rau" devine, in timp, o parere despre sine pe care nici macar nu mai indrazneste sa o puna la indoiala. Mustrarea in public e dureroasa mai ales pentru ca adauga un martor la rusine. Daca trebuie sa corectez ceva, incerc sa o fac aplecata langa el, la nivelul lui, nu peste capul lui, in fata altora.
2. Rusinarea nonverbala (limbajul corpului, tonul vocii)
Asta e forma pe care o subestimam cel mai mult, pentru ca nu folosim niciun cuvant urat. Si totusi copilul o citeste perfect, pentru ca la varsta asta el ne citeste tonul si fata mult inainte sa inteleaga propozitiile.
Priviri dezaprobatoare sau datul ochilor peste cap: semnale ca e gresit, nepotrivit, ca nu e destul de bun.
Retragerea afectiunii sau a atentiei: a-l trata cu raceala atunci cand face ceva "inacceptabil".
Oftaturi, sunete dezaprobatoare, gesturi exasperate: care ii transmit ca e o povara sau o dezamagire.
Tonul dur, dispretuitor sau depreciativ, chiar si fara cuvinte grele.
Eu stiu cel mai bine cat de greu e aici, pentru ca tonul imi scapa cand sunt obosita. De aceea, pentru mine, cel mai important lucru in cresterea lui Iustin a fost mereu un sistem nervos calm. Nu pentru ca reusesc mereu, ci pentru ca acolo se da, de fapt, toata lupta: in ton, in expresii faciale, in oftat.
3. Rusinarea pentru emotii
Prin respingerea sau invalidarea emotiei: "Baietii mari nu plang", "Esti asa un copil!", "Nu te mai enerva."
Prin neglijarea nevoilor: a face copilul sa simta ca "cerseste afectiune", ca e "prea mult" sau o povara, doar pentru ca are nevoi umane de baza.
Prin minimizarea durerii: a trata ingrijorarile, suferinta sau boala lui ca neimportante. "Nu mai fi atat de sensibil."
La 0-4 ani plansul, furia, frustrarea nu sunt manipulare si nu sunt semne de obraznicie. Sunt singurul limbaj pe care il are pentru ceva ce inca nu poate spune in cuvinte. Un copil rusinat pentru emotii nu invata sa nu mai simta. Invata doar sa ascunda. Si sa nu mai vina la noi cand ii e greu.
La noi, emotia are voie. Asa cum v-am mai povestit, ii dau voie lui Iustin sa fie suparat cat vrea el. Ii pun cuvinte pe ce simte ("te-ai suparat ca s-a terminat joaca") si imi pastrez limita in acelasi timp. Validarea emotiei si limita nu se exclud: emotia are voie, comportamentul are limite.
Si nevoia de apropiere nu e un moft care se "agraveaza" daca il satisfacem. E chiar invers: copilul al carui rezervor de siguranta e plin devine, in timp, mai independent, nu mai dependent.
4. Manipularea prin rusine
Asta e forma cea mai subtila si cea mai dureroasa, pentru ca foloseste cel mai puternic lucru pe care il are un copil mic: nevoia lui de noi ca sa- faca pe copii “ascultatori”.
Iubire si acceptare conditionata: a-i arata afectiune doar daca se poarta "cum trebuie".
Abandon sau indiferenta emotionala: a-l lasa singur cu emotiile lui atunci cand a gresit.
Amenintarea cu raceala sau cu "nu mai vorbesc cu tine": controlul prin retragere, de multe ori nu prin cuvinte, ci prin comportament (a-l ignora).
Triangularea: compararea cu fratii sau cu alti copii ca sa se simta inferior sau mai putin demn de iubire.
Pentru un copil de 1-3 ani, "mama nu mai vorbeste cu mine" e o experienta realmente dureroasa, pentru ca el inca nu intelege ca legatura ramane intacta dupa un conflict. El traieste raceala ca pe o ruptura reala.
De aceea, cand Iustin face ceva ce nu e ok, incerc sa separ comportamentul de el. Limita ramane ferma, dar legatura ramane. Nu "te iubesc daca esti cuminte", ci "te iubesc, si asta nu se face". Mi se intampla des sa ma retrag atunci cand sunt nemultumita si observ imediat pe fata lui ingrijorarea in legatura cu relatia dintre noi. O mamica din terapie mi-a spus saptamana aceasta ca fetita ei o trage de par si apoi dupa ce mama se supara, revine la ea “ca sa-si ceara scuze pentru ce a facut” si mama era dezamagita ca a doua zi face la fel si tot asa. Eu nu cred ca acel comportament are legatura cu scuzele, asumarea, parerea de rau. Eu cred ca este modul in care ne intreaba daca suntem in continuare ok in relatie chiar daca te-am suparat. Asa ca dupa un moment greu, fac efortul sa revin in relatie (pt ca chiar imi doresc sa fiu acolo, sa continui relatia) printr-o privire, tinut de mana, imbratisare, reiau legatura cat pot eu de rapid, nu il las pe el sa “o castige” inapoi cu purtarea.
5. Rusinarea legata de corp si de sexualitate
La varsta asta pare un subiect indepartat, dar semintele se planteaza foarte devreme, in reactiile noastre marunte de azi.
Pe tema corpului: critici legate de greutate, inaltime, piele sau alte caracteristici fizice.
Pe tema sexualitatii si a genului: a stigmatiza, a numi anumite parti ale corpului "murdare", "urate" sau "nepotrivite".
Pe tema functiilor fiziologice naturale: a-l face sa se simta prost in legatura cu lucruri firesti ale corpului.
O forma foarte raspandita si rar pusa la indoiala e exact aceasta: "e rusine sa arati", "acopera-te", "nu e frumos sa stai asa", "fugi de aici ca te vede lumea" - spuse cand copilul, absolut natural pentru varsta lui, e gol dupa baita, se exploreaza, sau pur si simplu nu are inca notiunea de jena.
La 0-4 ani copilul nu are inca rusine de corpul lui. Si o invata exact din aceste reactii marunte. Cand legam "a arata" sau "a fi gol" de rusine, copilul nu intelege un cod social (pe care oricum il va invata mai tarziu, gradual si firesc); intelege ca este ceva rusinos la el, ca o parte din corpul lui e o problema care trebuie ascunsa. Diferenta dintre a-l invata intimitatea ("partile astea sunt private, sunt doar ale tale") si a-l invata rusinea ("e rusine sa arati") e mare, prima ii da proprietate si granite asupra propriului corp, exact ce il va proteja mai tarziu; a doua ii da senzatia ca propriul corp e ceva de care sa-i fie rusine.
Eu incerc sa fac distinctia asta: ii pot explica simplu ca anumite parti sunt private si ca ne imbracam in anumite contexte, fara sa incarc nimic cu rusine sau dezgust. "Partile astea sunt ale tale si private" suna complet diferit de "e rusine sa le arati" - desi par sa spuna acelasi lucru, unul construieste granite sanatoase, celalalt construieste rusine. De asemenea nu comentez corpul lui sau al altora si nici al meu, in fata lui.
6. Rusinarea legata de performanta si realizari
Presiune si nemultumire fata de efort: "Hai, ca poti mai bine de atat", "Lasa ca-ti arat eu, tu nu nimeresti", "Iar ai varsat? Ai grija, concentreaza-te", "De atatea ori ti-am aratat si tot nu stii."
Perfectionism si evaluare constanta: standarde imposibile si umilire cand nu le atinge.
Minimizarea reusitelor: "Bravo, dar uite, putin a curs pe langa", "Da, e frumos desenul, dar ce-ai vrut sa fie?", "Asa, dar data viitoare mai cu grija", "Lasa ca te-am ajutat eu de fapt."
Si asta pare departe la 1-2 ani, dar incepe devreme: la mers, la vorbit, la olita, la prima lingura tinuta singur, cand tinem la curatenia din casa mai mult decat la copil. Cand comparam ("uite, copilul vecinei deja merge") sau cand reactionam dezamagit ca inca nu face ceva, copilul prinde mesajul ca dragostea si aprobarea noastra depind de performanta.
Eu am invatat la un moment dat sa nu mai numar obsesiv (la noi a fost cu orele de somn) si sa ma relaxez in fata ritmului lui. Fiecare copil are calendarul lui. Iar cand reuseste ceva, ma bucur de efort, nu doar de rezultat. "Ai incercat mult si ai reusit" spune cu totul altceva decat "in sfarsit".
In loc de concluzie
Niciunul dintre noi nu va evita perfect toate cele sase forme. Eu sigur nu reusesc, imi scapa fraze, imi scapa tonul, imi scapa privirea cand sunt obosita, si apoi le repar.
Pentru ca poate ca asta e, de fapt, ideea. Nu sa fim parinti care nu gresesc niciodata, ci parinti care observa, care recunosc si care repara. Un copil nu are nevoie de perfectiune. Are nevoie sa stie ca, oricat ar gresi, oricat ar plange, oricat de "mult" ar fi uneori, ramane demn de iubire exact asa cum e.
Si ca noi ramanem langa el. Mai ales atunci cand ii e greu.
