Rusinea din perspectiva NARM

O gasesti acum la Editura Herald.

Rusinea sanatoasa si rusinea care raneste

Nu orice forma de rusine sau vinovatie e daunatoare. In doze mici si legate de o fapta, ele fac parte din felul in care invatam sa traim impreuna cu ceilalti: ne ajuta sa intelegem ca celalalt exista separat de noi, cu nevoile lui, ne invata regulile familiei si ale lumii, si ne tin conectati. Cand ranim pe cineva fara sa vrem, un strop de vinovatie ne impinge sa reparam relatia. In forma asta, ele fac parte din empatie si din cresterea sanatoasa.

Problema apare cand rusinea inceteaza sa mai fie despre o fapta si devine despre persoana. Aici e distinctia care schimba totul: vinovatia spune "am facut ceva gresit", rusinea spune "eu sunt ceva gresit". Prima se poate repara; a doua se lipeste de identitate. Iar cand rusinea devine cronica, cand copilul ajunge sa creada ca aspecte intregi din cine este sunt rele sau nedorite, ea nu mai educa, ci inchide: se transcrie in autocritica, in sentimentul ca nu ai voie sa ai nevoi, sa pui granite, sa fii iubit asa cum esti. Se depune chiar si in corp, ca tensiune si retragere.

Cheia pe care merita s-o tinem minte ca parinti: nimeni nu se naste rusinandu-se de cine este. Copilul invata sa intoarca rusinea impotriva lui din doua surse: din mesajele directe de rusinare pe care le primeste ("esti rau", "e rusine de tine"), si dintr-un mecanism mai subtil: accepta sa se simta el vinovat ca sa protejeze relatia cu adultul de care depinde. E mai putin infricosator pentru un copil sa creada "eu sunt problema" decat "cei de care depind nu ma vad" asa ca alege, inconstient, rusinea.

De ce conteaza pentru ce facem noi acum

Tocmai pentru ca radacina rusinii nu e in copil, ci in privirea celor langa care creste, felul in care ii vorbim azi nu e un detaliu. Cateva nevoi de baza, daca sunt sprijinite la varsta mica, lasa copilul in mare masura ferit de rusinea cronica de mai tarziu:

Conexiunea - sa se simta binevenit pe lume, tinut in brate, ingrijit la timp, in siguranta. Pe siguranta asta se cladeste increderea lui in sine si in viata.

Acordajul - adultul care il ajuta sa-si descifreze propriile trairi. Cand ii raspundem corect si la timp, copilul invata sa lege senzatia din corp de nevoia ei ("asta inseamna ca mi-e foame, iar cand sunt hranit, trece") - asa incepe sa se inteleaga pe sine.

Increderea - sa-si perceapa parintele ca pe cineva pe care se poate baza constant, care nu-i foloseste dependenta ca sa-l controleze, si care il vede ca pe o persoana de sine statatoare, nu ca pe o prelungire a propriilor nevoi.

Autonomia - faimoasa "varsta de 2 ani", cand incepe sa spuna "nu" si sa vrea sa faca singur. Daca primeste sprijin potrivit varstei, isi construieste granitele sanatos. Daca parintele e prea intruziv, prea autoritar sau, dimpotriva, abandonant, copilul invata sa-si inghita impulsul de a se afirma - pare ascultator pe dinafara, dar pe dinauntru ramane retras si in opozitie.

Iubirea si corporalitatea - la varsta mica apar curiozitatile firesti despre corp: copilul descopera placerea de a se atinge, imita relatia dintre parinti, se exploreaza in joaca. Toate sunt normale. Are nevoie de parinti care ii raspund la intrebari pe intelesul varstei, ii accepta aceste experiente fara rusinare, dar in acelasi timp ii protejeaza granitele.

In terapia NARM rusinea si vinovatia cronice nu sunt vazute ca emotii, ci procese complexe, de durata, nascute din rani relationale timpurii. Ele distorsioneaza cine credem ca suntem, hranesc respingerea de sine si pot crea dificultati care tin o viata. Iar cand incepem sa le privim ca pe ce au fost de fapt - strategii de supravietuire - putem incepe sa le destramam, catre mai multa acceptare de sine, conectare si libertate.

Rusinea cronica se arata in multe feluri: ura si judecata fata de propria persoana, autocritica permanenta, sentimentul ca esti defect sau gresit, teama de a iubi si de a fi iubit, neputinta de a-ti exprima nevoile, de a avea incredere in tine si in ceilalti, de a-ti pune granite.

Vinovatia cronica e mai greu de recunoscut, mai ales daca te-a insotit toata viata. Ia forma intrebarii care nu se opreste niciodata: oare am gresit cu ceva, am suparat pe cineva, am dat-o in bara? De multe ori, vinovatia e felul in care incercam sa gestionam neputinta - acea parte din viata pe care pur si simplu n-o putem controla. In fata unei pierderi grele, ne agatam de ea tocmai pentru ca ne pastreaza iluzia controlului: "n-am fost neputincios, doar am facut ceva gresit". De aici "puteam sa fac mai mult", "trebuia sa actionez mai devreme" - sau, intors spre altii, "daca macar n-ar fi facut x". Toate sugereaza ca ce s-a intamplat ar fi putut fi prevenit, cand de fapt era in afara controlului nostru.

E mereu sanatos sa reflectam la ce am facut, ca sa invatam. Dar e bine sa tinem minte ca, in momentul respectiv, am ales ce ni s-a parut cea mai buna optiune cu ce stiam atunci. E usor, privind in urma, sa ne imaginam ca am fi putut face mai bine, dar asta stim abia acum. Rusinea si vinovatia pe care le simtim nu au nimic de-a face cu valoarea noastra ca oameni. Ele isi au radacinile in privirea celor langa care am crescut, in ce am trait si in felul in care ne-am adaptat ca sa supravietuim. Incet-incet putem schimba relatia cu noi insine - sa ne acceptam tot mai mult asa cum suntem si sa atarnam tot mai putin de ce cred altii despre noi.

Va recomand sa continuati lectura in minunata carte “Vindecarea rusinii si vinovatiei cronice, Laurence Heller”