Cartea Fuga de Libertate, Eric Fromm

M-a surpins ca sa nu spun socat cat de rapid am putut sa citesc aceasta carte grosuta de vreo 330 de pagini. In mai putin de o saptamana am devorat-o, asta aratandu-mi cata sete aveam sa primesc aceste raspunsuri la aceste intrebari atat de importante despre libertate.

“Fuga de libertate" nu e o carte de parenting, dar cei care lucram cu atasamentul, cu limitele si cu emotiile copiilor putem gasi in ea un fir care leaga tot ce stim din teoria atasamentului: siguranta relationala nu limiteaza libertatea copilului ci o face posibila.

"Fuga de libertate" este o carte despre psihologie sociala, despre felul in care omul modern se raporteaza la libertate si la autoritate. Si totusi, in paginile ei se ascunde una dintre cele mai limpezi descrieri ale unui adevar pe care noi, cei care lucram cu mame si copii mici, il vedem zilnic: felul in care suntem crescuti ne modeleaza pentru tot restul vietii relatia cu noi insine, cu libertatea si cu ceilalti.

Iata cateva idei din carte care mi se par esentiale pentru noi, cei care crestem copii astazi.

Legatura vine inainte de individualitate

Fromm descrie copilaria timpurie ca pe o stare de contopire cu mama. Copilul se naste biologic separat, dar ramane mult timp legat functional de ea. Aceste legaturi primare ii ofera siguranta, apartenenta si radacini, chiar daca inseamna si lipsa de individualizare. Abia treptat, prin dezvoltare fizica si neurologica, prin capacitatea de a apuca, explora si stapani lumea, copilul incepe sa se perceapa pe sine ca fiinta separata. Este exact ce vedem in atasament: siguranta relatiei cu mama nu il tine pe copil pe loc, ci este baza de pe care el pleaca sa exploreze lumea.

Ostilitatea nu vine din frustrare, ci din atmosfera de reprimare

Un punct pe care Fromm il subliniaza apasat: frustrarea instinctelor, luata in sine, nu creeaza ostilitate in copil. Ce creeaza ostilitate este opozitia fata de tendinta lui fireasca de expansiune, blocarea incercarilor lui de a se afirma, ostilitatea transmisa de parinte, pe scurt, atmosfera de reprimare. Cu alte cuvinte: nu limita in sine il raneste pe copil, ci felul in care este pusa limita. Un "nu" spus cu respect pentru copil ca persoana separata (adica ai dreptul sa-ti doresti ceea ce iti doresti chiar daca eu nu iti pot oferi) e altceva decat un "nu" care ii transmite ca dorinta lui de a exista, de a se afirma, e o problema. (ca ar trebui sa-si doreasca doar cat ii poate oferi parintele..eventual si fara sa mai intrebe)

Copilul simte nesinceritatea, chiar daca nu o poate numi

Fromm da exemplul unei fetite care simte, fara sa o poata explica, discrepanta dintre ce spune mama ei si ce face de fapt. Copilul are acest simt al adevarului foarte devreme. Problema apare cand, fiind dependent de adult si neavand voie sa critice, copilul e nevoit sa-si reprime propria perceptie corecta si, in timp, pierde contactul cu ea.

E un gand important pentru noi, ca parinti: copiii nu au nevoie sa le ascundem realitatea ca sa-i protejam, au nevoie sa le validam perceptia, chiar si atunci cand e incomoda pentru noi. (sa nu le negam realitatea)

"Vreau" nu inseamna mereu "vreau cu adevarat"

Unul dintre exemplele cele mai concrete din carte: copilul intrebat daca vrea sa mearga la scoala raspunde aproape mereu "da", dar acest raspuns e adesea rezultatul presiunii de a vrea ceea ce se asteapta de la el sa vrea, nu al unei dorinte autentice. Copilul ar putea fi mai fericit daca si-ar putea recunoaste ambivalenta (ca uneori vrea sa mearga la scoala/gradinita, iar alteori merge doar pentru ca trebuie), insa presiunea simtului datoriei e destul de puternica incat sa-i dea sentimentul ca vrea ceea ce trebuie sa vrea si asta il face in timp sa piarda legatura cu dorintele lui cele mai profunde, care il implinesc la nivel personal. Pierzand legatura cu dorintele noastre cele mai autentice, pierdem legatura cu noi.

E o distinctie utila si pentru noi, adultii: nu tot ce numim "alegerea mea" chiar este a noastra. Iar copiilor le putem oferi ceva rar, permisiunea de a avea sentimente amestecate fata de lucrurile pe care oricum trebuie sa le faca.

Educatia poate sprijini spontaneitatea sau o poate elimina

Fromm face o distinctie importanta: educatia nu trebuie neaparat sa suprime spontaneitatea copilului. Daca scopul ei este sa sprijine dezvoltarea unei individualitati autentice, orice restrictie impusa e doar o masura tranzitorie, menita sa sustina cresterea nu un scop in sine.

Un exemplu de restrictie tranzitorie: un copil de 2 ani vrea sa traverseze strada alergand. Parintele il opreste, il tine de mana, ii explica de ce e periculos. Aceasta restrictie exista pentru ca copilul inca nu are capacitatea (cognitiva, motorie) de a evalua singur pericolul. Scopul final nu e "sa asculte de parinte", ci ca intr-o zi copilul insusi sa se opreasca la marginea strazii, sa priveasca in ambele parti si sa decida singur cand e sigur sa traverseze. Restrictia dispare treptat, pe masura ce copilul isi dezvolta propria capacitate de judecata. Ea a fost un schelet temporar pentru o competenta care avea sa devina a lui.

Un exemplu de restrictie ca scop in sine: acelasi parinte ii interzice copilului sa alerge, sa se murdareasca, sa ridice vocea, sa spuna "nu" , nu pentru ca ar fi periculos, ci pentru ca linistea si ordinea sunt confortabile pentru parinte. Copilul invata sa se conformeze, dar nu isi dezvolta un instinct interior despre ce e potrivit, invata doar sa evite pedeapsa sau dezaprobarea. Daca restrictia asta continua nealterata ani la rand, copilul ajunge adult fara sa fi exersat vreodata "ce vreau eu", pentru ca intreaga lui copilarie a fost organizata in jurul lui "ce vrea celalalt de la mine".

Diferenta esentiala este ca prima restrictie are un termen, se retrage pe masura ce apare capacitatea interna care o inlocuieste. A doua ramane fixa, indiferent de cat de mult creste copilul, si devine parte din structura de caracter (ceea ce Fromm numeste, in alta parte, conformism automat inlocuirea eului autentic cu un eu care se supune).

Dragostea care domina nu e dragoste

Unul dintre cele mai puternice pasaje ale cartii descrie ce se intampla cand "grija" pentru copil se transforma, de fapt, in dorinta de a-l controla. Copilul care e pus "intr-o colivie de aur" poate avea totul, cu o singura conditie: sa nu-si doreasca vreodata sa plece din ea.

Rezultatul, e adesea o frica profunda de dragoste la varsta adulta, pentru ca dragostea a fost invatata ca sinonim cu limitarea libertatii, nu cu sustinerea ei. Aici sta, cred, cea mai importanta idee pentru noi: dragostea autentica pentru un copil nu inseamna sa-l tinem aproape cu orice pret, ci sa-i sustinem drumul lui spre a deveni el insusi, chiar si atunci cand acel drum ne desparte, treptat, de el.

Spontaneitatea copiilor ne atrage pentru un motiv

Fromm observa ca micii copii au o capacitate rara: gandesc, simt si se exprima exact asa cum sunt, fara filtru. Tocmai asta ne si atrage la ei, spontaneitatea lor autentica, pe care noi, adultii, am pierdut-o pe parcurs, prin ani de educatie care ne-a invatat sa afisam ce se asteapta de la noi, nu ce simtim cu adevarat.

Poate ca cea mai buna intrebare pe care ne-o putem pune, ca parinti, nu este "cum il fac pe copilul meu ascultator?", ci "ce fac eu, azi, ca sa nu-i cer sa renunte la capacitatea lui de a fi autentic?".

Va recomand din suflet sa cititi cartea, acestea sunt doar pasajele legate de copii si copilarie, insa cartea vorbeste mult despre libertate de-a lungul istoriei si atinge punctul cu adevarat relevant, cat de liberi suntem noi in acest moment al democratiei noastre. Bonus, explica si de ce exista acesta fascinatie si aderare la extremism si spoiler alert, are mare legatura cu libertatea noastra interioara.